11. Corespondenţă cu vizitatorii si Comentarii

---

Scrisorile / E-mailurile dvs. sunt bine primite la adresa: serbanderlogea.ro

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

# 9B - 26.12.2011

    Despre demonstraţiile de Aikido

      Demonstraţiile de Aikido sunt un rău necesar: pe de o parte, un fel de pervertire/ degradare a Artei (spectacolul nu e Do!), pe de alta, o necesitate - pentru a atrage noi practicanţi etc.
    De exemplu, dacă Centrul de Arte Marţiale al Universităţii (CASA) nu ar face şi demonstraţii, cred că am pierde sala/ Dojo...

    Dar, dacă e să facem ceva/ orice (!) – atunci măcar să-l facem bine!
    Asta e una din regulile/ legile de bază pe care le învăţăm la Aikido: dacă faci o tehnică fără tot sufletul/ de mântuială/ fără Ki – nu reuşeşte!
    Evident că orice învăţătură din Dojo e valabilă/ se aplică (fără să vrem!) în viaţă/ în afara Dojo – şi ca de obicei, victima e vinovată de urmări....

    Aşa că, pentru a-şi atinge scopul/ succes, orice demonstraţie trebuie să respecte câteva reguli: să aibă un scop clar, un scenariu bine gândit, o durată cât mai scurtă – dar suficientă, o adaptare la publicul ţintă/ aşteptat – pentru atractivitate cât mai mare.
    E nevoie de creativitate/ inventivitate, altfel demonstraţia devine plicticoasă/ contraproductivă.
    Pentru asta, e bine de studiat exemplele bune!

    Iată câteva exemple de demonstraţii reuşite (din multele disponibile pe Net): aici* (în Germania), aici* (în Franţa), aici* (în SUA - aş fi preferat să indic un film cu aceiaşi idee a instructorului Ion Miriţă de la Braşov, dar nu am linkul), aici* (în România).

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

# 8B - 23.10.2011

Câteva leacuri pentru prevenirea şi/ sau vindecarea „bolilor” – care mi-au fost de folos:

    1. Cât mai multă mişcare – cât mai regulat/ zilnic, organizată, bine aleasă/ potrivită;
    
    2. Cura cu apă: bună la orice!
       Nu doar că zilnic trebuie înghiţite cam 3 l apă (sub diverse forme, preferabil însă curată!), eu beau zilnic 4 l. imediat după sculare; acţiunea durează cam 1 oră.
       Motivul - vezi aici*.

     3. Cura cu usturoi – bună la orice!
    Am început cu o reţetă primită de la prietenul Silviu Şuteu, pe care am adaptat-o şi îmbunătăţit-o pentru nevoile mele astfel:
    Într-un vas (preferabil transparent) se întroduc (cât mai multe găsiţi din) următoarele:
- 3-5 căţei mari de usturoi;
- zeama de la o lămâie;
- o roşie mică (decojită – prin pârlire);
- un Kiwi (curăţat etc.);
- o linguriţă cu ulei de măsline (extra virgin);
- 2 linguriţe cu ulei de dovleac;
- 10 boabe de migdale (puse de cu seară la înmuiat, eventual cojite);
- 1 linguriţă cu Bitter suedez;
- ½ linguriţă cu tinctură de propolis;
- 2 linguriţe cu miere;
- 1 linguriţă cimbru;
- 1 linguriţă pătrunjel;
- 1 linguriţă sirop de afine;
-1 linguriţă sirop de cătină.
Totul se amestecă cu un blender vertical până devine o zeamă groasă care se poate bea.
Eu înghit acest amestec (vrăitoresc...) dimineaţa, în locul micului dejun, de 4 ori pe săptămână.

    Cum se curăţă uşor căţeii de usturoi – vezi aici: http://www.wimp.com/peelgarlic/
(Eu folosesc o oală cu capac.)

    4. Pentru creşterea imunităţii se recomandă consumul de Ekinacea – sub diverse forme: pastile, ceai etc. Eu înghit permanent 2-4 pastile/ capsule/ săptămână, în perioadele de gripă 1 buc./ zi.

    5. Contra DURERILOR LA ARTICULAŢII, REUMATICE etc.

  5.1. Pentru vindecare (însă nu chiar minuni!):
                Seara se unge locul dureros cu un amestec preparat pe loc, manual, din cantităţi egale (mici) din fiecare/ toate cele 6 unguente (NU gel!):

Nr	Unguent	Conţine
1	Finalgon	Nonivamid; Nicoboxil
2	Lasonil	Heparina
3	Fenilbutazonă	Fenilbutazonă
4	Saliform	Acid salicilic; salicilat de metil
5	Indometacin	Indometacin
6	Boicil	Extract Helleborus
	Înlocuitor	Pentru cazul că nu găsiţi unguentul de mai sus
4 bis	Reuma-Tis	Acid salicilic, ardei iute

Locul uns se acoperă cu ceva/ o foaie de plastic (sau echiv.) fixată cumva ca să nu cadă până dimineaţa.
       Se aplică în 3 seri consecutive, apoi 1 lună pauză.
       Dacă mai e nevoie, se poate repeta (după o lună!).
       Dacă durerile sunt mari, amestecul se poate aplica (cu atenţie) max. 4-5 seri consecutive.
                           (Reţeta de la prof. Florin Marinescu/ Galaţi)

     5.2. Pentru calmarea temporară a durerilor (câteva ore): ungerea cu Ecvagel (de la farmacia veterinară); sau cu Unsoare cu ghiara dracului; sau cu Fastum Gel

     5.3. Pentru refacerea articulaţiilor: pastile Artrostop (variante: Plus/ Rapid etc.) sau Condartroz – înghiţite conf prospectului.

     5.4. Mai ales pe vreme friguroasă, articulaţiile trebuie ferite de frig. La fiecare genunchi port o genunchieră elastică pusă peste o învelitoare/ cârpă etc. din lână/ polar/ fleece.
     Notă: cea mai bună/ folositoare „căldură” este o cură de nămol rece (vara!), la Techirghiol.

     5.5. Gimnastica pt genunchi:

http://www.muscle-corps.de/1291-kniebeschwerden-vorbeuge-und-beseitigung.htm

           vezi filme scurte - in partea de jos a articolului/ paginii

5.6. Tratament alopat/ medicamentos - antiinflamator:
          Cura de pornire: 10 zile de repetă zilnic următoarea schemă: dimineaţa pe stomacul gol - 1 pastilă OMEZ sau echivalent; după masă/ mâncare/ prânz etc. - 1 pastilă MOVALIS

   Tratament întâmplător: când apare o durere puternică, în ziua respectivă se înghit pastilele conform schemei de mai sus. Dacă e nevoie, se repetă şi ziua următoare etc. până dispare durerea.

 6. Pentru Ciocuri (din calciu) la călcâi:
           Perniţe cu ceai/ iarbă de pedicuţă, aplicate zilnic (eu le aplic noaptea). Iarba din pungă, uscată aşa cum se cumpără de la Plafar etc., se întroduce într-un ciorap legat apoi la gură. Perniţa cu pedicuţă astfel obţinută se bagă în alt ciorap, care o ţine pe locul dureros/ în jurul gleznei. Conţinutul unui pachet de ceai îl folosesc cam 1-2 luni.

         7. Contra prostiei: desfiinţarea televizorului.

         8. Contra suferinţei prostatei: zilnic: 2 linguriţte de ulei de dovleac; ceai de ghimpe; ceai de pufuliţă; gimnastică specială - vezi aici*.

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

# 7B - 19.10.2011

    Stagiul Stenudd/ Constanţa 2011 - invăţăminte tehnice (ref. la # Noutăţi → aici* → # 36/ 19.10.2011)

      Notate cu colaborarea Ioanei Bărbulea.
    Avertisment: aceste însemnări nu sunt chiar ceea ce a predat profesorul, ci doar ce am înţeles şi notat eu şi colaboratorii. Nu se primesc reclamaţii în acest sens! Pe de altă parte, orice completare/ explicaţie/ propunere/ corecţie etc. la text - sunt binevenite!
    Cine doreşte mai multe informaţii va trebui să studieze înregistrările video de la stagiu.

     1. Primele două şedinţe/ lecţii au cuprins tehnici Te-Waza.

    Nu am reţinut ceva deosebit faţă de lecţiile altor profesori de la Aikikai. 

 

    2. A treia şedinţă a fost despre Aikiken (şcoala Nishio - Stenudd).

    - Pentru a lucra cu arme, a cerut tuturora să fie mai serioşi/ atenţi decât au fost de obicei.

    - Salutul spre Shinden l-a făcut cu Bokenul ţinut nu orizontal, ci puţin înclinat (a precizat: „cu un unghi artistic”), deasupra nivelului ochilor.

     2.1. Exerciţii individuale:

    A exersat câteva Suburi (ca cele din sistemul Saito/ Iwama), precizând:

    - Despre apucarea săbiei:
          - Toată forţa de strângere a mânerului se realizează cu degetul mic!
          În realitate, această regulă (cu rol didactic) nu poate fi respectată întocmai, dar străduinţa de a o respecta duce practic la ce trebuie, adică la o distribuţie a forţei totale de strângere între degetele mâinii astfel: degetul mic – cam 50%, inelarul – cam 30%, degetul mijlociu – cam 20%, arătătorul şi degetul gros – cam 0%!
          - Ambele mâini strâng mânerul cu intenţia de a roti pumnii spre înăuntru DAR şi spre înainte/ în sus,  rezultând o tendinţă/ mişcare în spirală! 
     - Nu se ridică coatele!

     - Despre lovitură/ tăietură:
    - Lovitura se face cu intenţia de a tăia adversarul/ o ţintă - aflată cam la înălţimea capului (meu), nu la nivelul centurii; adică la momentul impactului (închipuit) cu ţinta, Bokenul va fi mai aproape de verticală decât de orizontală.
    - Tăietura/ mişcarea Bokenului va fi verticală/ directă/ dreaptă/ clară - fără oscilaţii laterale.
    - Acţiunea/ tăierea începe cu expiraţia, după care începe/ se face mişcarea corpului + braţelor.
    - Suburi se face cu hotărâre/ Kime; proful zicea: „când tăiaţi - fiţi samurai, speriaţi-mă !”
    - Tăişul lamei e cumva legat de acţiunea degetului mic, iar dosul lamei de cea a degetului arătător.
    - Viteza (mai) mare a lamei se obţine din acţiunea degetelor, NU din braţe/ umeri etc.!
     Energia loviturii e dată NU din încordarea muşchilor, ci de expiraţia vioaie - plus un fel de mic avânt/ săritură cu Hara/ ombilicul - spre înainte
     - La Kendo, modul de lovire/ tăiere cu sabia e diferit de cel de la Iaido/ Aikiken. La Kendo ţinta e un punct (atingerea armurii adversarului) – acţiunea/ tăierea e scurtă, pe când la Iaido/ Aikiken scopul e să tai tot corpul inamicului - acţiunea/ tăierea e prelungită. Din aceiaşi cauză, modul de deplasare la Kendo e un fel de ţopăială, cu paşi adăugaţi, pe când la Iaido/ Aikiken apropierea de ţintă se face cu paşi normali, iar tăietura se face pe ultimul pas, întinzând mult genunchiul/ piciorul din spate şi păstrând tălpile fixe, bine ancorate/ sprijinite pe sol, pentru a putea imprima armei forţa + stabilitatea etc. necesare succesului (se zice că e foarte greu să tai un corp/ armură...).     
     - Arma e ţinută de mâna dreaptă care lucrează ca o articulaţie/ balama (oarecum fixă), în care ea e rotită de mâna stângă; puterea loviturii/ tăieturii e dată de braţul/ mâna stângă, cea dreaptă mai mult „stă degeaba”.
     (Comentariu: la început, acest mod de lucru/ folosire a armei e foarte incomod/ obositor! E foarte diferit de manipularea lopeţii etc. - cu care am mai avut de-a face. Probabil însă că samuraii ăia, scăpaţi teferi din luptă, ştiau ei ceva despre funcţionarea reală a Katanei, care nu poate fi reinventat cu una - cu două ...).
    - Pentru a evita încordarea umerilor, la sfârşitul loviturii/ tăieturii Bokenul nu e oprit intenţionat când ajunge orizontal. Totuşi el se va opri singur, deoarece mâna de jos/ braţul stâng se ţine bine/ ţeapănă, acţionând astfel ca un tampon pentru coadă/ mâner. Arma care se rotea în jurul punctului fix/ articulaţiei (mâna dreaptă) nu mai poate bascula în continuare.
    - Lovitura/ tăietura/ mişcarea trebuie acţionată/ produsă nu din braţe, ci din Hara, cu Kime.
    Lucrând astfel, e important să nu te dezechilibrezi/ „cazi în nas” la sfârşitul acţiunii/ Suburi. De aceea se recomandă exersarea/ repetarea Suburi şi cu ridicarea pe vârfuri (deşi, nu e corect). Această postură  amplifică/ evidenţiază dezechilibrul/ greşelile şi în felul acesta permite/ uşurează (auto)corectarea.    

    - Toate loviturile/ tăieturile sunt Shomen Uchi, indiferent dacă ţinta e capul, sau corpul, sau genunchii adversarului!? De fapt, practica (războiului) impune ca Shomen Uchi să nu fie chiar vertical-vertical, ci puţin înclinat (cam ca un Yokomen Uchi mai vertical) cu un unghi mic – altfel, sabia întâlneşte doar armură/ oase tari, imposibil de tăiat. 
    - Yokomen Uchi se poate realiza: fie tăind în planul median al trunchiului şi înclinându-l pe acesta (aceiaşi teorie avea şi prof. Izumi), fie păstrând trunchiul vertical şi înclinând sabia după ce a ajuns deasupra capului (deci netăind în planul median). Oricum, unghiul planului în care se mişcă sabia la Yokomen Uchi face doar 10º-15º faţă de verticală – NU mai mult!

     - Împungerea se poate face fie cu lama verticală, fie cu lama orizontală.
     Împungerea cu lama verticală nu e directă-directă, ci vârful descrie o mică spirală/ curbă în plan vertical.  
     În schimb, împungerea cu lama orizontală (singura variantă preconizată de Saito !) e directă-directă, cu muchia în partea opusă piciorului dinainte.

    - Referitor la partea/ mişcarea finală a tăieturii: extragerea (vârfului) lamei din corpul adversarului, ea nu se face imediat, ci după o foarte scurtă pauză; „victima trebuie să ştie că a fost tăiată” (altfel, în focul luptei probabil că nu simţea nimica şi era în stare să mai lupte/ dăuneze în continuare; există astfel de relatări ale unor martori/ supravieţuitori!).
     Important: în cursul acestei scurte pauze/ opriri, spiritul/ Kiul (meu) rămâne în ţintă/ victimă!   

 

     2.2. Exerciţii cu partener (Bunkai/ Sotai):

     La toate, începutul/ pornirea exerciţiului a constat în aşezarea celor doi faţă în faţă, cu Bokenele întinse în Kamae, cu vârfurile atingându-se cam la nivelul ochilor - dar pe partea opusă faţă de cum e poziţia obişnuită a mâinilor în Te-Waza, în situaţia echivalentă Ai-Hanmi/ Maai.  

     Exerciţiul #1: Nage înaintează 1 pas şi loveşte Shomen Uchi – cât mai vertical!, iar Uke se retrage 1 pas şi se apără cu Bokenul sus/ lateral. Apoi se schimbă rolurile şi perechea se deplasează invers/ înapoi la locul de pornire.
     Deoarece vede şi spatele/ unde se retrage Uke – Nage conduce acţiunea/ are iniţiativa/ răspunde pentru evitarea accidentelor (se opreşte din înaintare etc. dacă apare vreun pericol!).

     Exerciţiul #2 (de la O Sensei): Nage iniţiază exerciţiul/ acţiunea (mişcând puţin lateral vârful Bokenului, mimând adică o pierdere a concentrării), „invitând” astfel pe Uke să lovească. Uke înaintează 1 pas şi loveşte/ taie Shomen Uchi, simultan Nage ridică şi el arma + se deplasează lateral spre dreapta (eschiva) + se retrage cu o fracţiune de pas + taie Shomen Uchi. Important:
    - ambii se mişcă împreună/ simultan, ca şi când ar fi legaţi cu o aţă invizibilă; 
    - Nage se retrage puţin, deoarece Uke înaintează şi vine singur sa fie tăiat;
    - ambii îşi execută toate mişcările în acelaşi interval de timp. 

      Exerciţiile #3 - #6 (de la Nishio): au fost prea complicate ca să pot nota ceva. La fiecare era vorba de o succesiune de acţiuni (atac+apărare+contraatac şamd.) care fac parte din diverse Sotai (Kata cu partener).
     Comentariu: exerciţiile erau practic imposibil de reprodus/ reţinut – într-o lecţie/ de prima dată. Însă toţi participanţii pe Tatami juisau de plăcere şi se maimuţăreau de mama focului să reproducă mişcările, cu rezultate evident aiurea. De exemplu, lângă punctul meu de observare erau două centuri negre experimentate (cred că adepţi Aikikai), pe care i-am văzut repetând unul din exerciţii aşa cum îl „prinseseră” ei, adică altfel, însă ansamblul mişcărilor le ieşea totuşi foarte frumos.
     Eu apreciez că astfel de exerciţii complicate şi lungi cu arme nu mai sunt Aikido, ci un fel de Kenjutsu etc. Ordinea mişcărilor dintr-o astfel de Sotai, „scenariul” său, e ceva foarte subiectiv (discutabil etc.), interesant doar pentru ca un anumit profesor să dea o notă personală şcolii sale (poate că asta ajută totuşi la atragerea elevilor etc. ...). Ele or fi utile pentru pregătirea performerilor (centuri negre etc. – mai ales ca să nu se plictisească) însă nu şi pentru marea masă a practicanţilor. Adică respectivele exerciţii sunt mai mult pentru memorie şi fidelitate faţă de şcoală, nu conţin în sine învăţăminte de bază.
      Pentru însuşirea bazelor şi progresul real (şi mai rapid) al elevului, cred că exerciţiile mai scurte, cu elemente tehnice sau psihologice noi (pentru elev), sunt mult mai folositoare/ eficiente decât cele cu poveşti gen „el loveşte aşa, eu mă feresc aşa si contraatac astfel, dar el se fereşte aşa şi mă contraatacă alminteri şamd., şamd.”. De aceea, cred că Stenudd e de aceiaşi părere şi a predat exerciţiile astea imposibile numai pentru a ne arăta ce/ cum preda Nishio (poate şi ce de chestii grozave a reuşit el însuşi să prindă ...).
      Plus că idea în Aikido şi autoapărarea eficientă e să învingi terminând lupta repede (preferabil cu tehnici Aikido/ Te-Waza, dar în caz de forţă majoră – şi cu arme/ Kalaşnicov etc.), nu s-o lungeşti - până ce te accidentezi, sau agresorul capătă ajutor să te bată, sau pierzi trenul ... Idea de „duel cinstit/ între gentlemani” (cu competenţe mai mult sau mai puţin egale) mi se pare prostească, o pierdere de timp periculoasă. În mod normal, un duel realist şi conştient poate apare doar între adversari cu priceperi/ capacităţi de luptă inegale, altfel - e meci pe bani, război etc. Vezi de exemplu Shiai cu Bokene – aici* si aici*. 

      Notă: în şcoala Stenudd (Nishio) mişcările partenerilor şi ale armelor lor sunt economice/ scurte/ eficiente, fără rotirea corpului cu spatele spre adversar, fără gesturi artistice.           

      2.3. Aplicarea tehnicii de sabie la lupta cu mâna goală – Exerciţii cu partener

      A arătat cum se folosesc cu mâna goală (Te-Waza) - mişcările (de luptă) cu sabia, în cazul câtorva procedee:
      - Ikyo
      - Shiho Nage
      - Sankyo
  

      3. A patra (şi ultima şedinţă)

      3.1. Lecţia a  fost în mare parte un fel de Ki-Aikido, cu referinţe puternice la sesizarea şi folosirea Kiului (de altfel, prof. Stenudd a şi scris o carte despre Ki). Exerciţiile mi s-au părut asemănătoare Qigongului chinez.      
      O condiţie esenţială pentru succesul acestui fel de exerciţii e asigurarea concentrării mintale şi chiar puţină/ un fel de autosugestie favorabilă (nu e chiar la îndemâna oricui / incredulilor etc. ...). Cred că de folos - pentru cei interesaţi de astfel de exerciţii/ capacităţi – ar fi şi studierea Cap. 8 din „Aikido pentru toţi” (puţină autoreclamă ...).  

      3.2. Mai întâi – exerciţii fără armă:
      - O condiţie esenţială pentru ca să poată curge Kiul în corp - este relaxarea.
      Aceasta se obţine prin practică îndelungată dar şi cu anumite exerciţii speciale.
      De exemplu, pentru a relaxa umerii/ braţele: se întind braţele lateral şi se extinde Kiul prin amândouă (conform Tohei - le facem „braţe de fier”); pentru asta, se priveşte spre arătătorul braţului stâng cu închipuirea că extind Kiul spre foarte departe, păstrez senzaţia (şi braţul întins, cum era), întorc capul la 180º şi privesc  spre arătătorul braţului drept, cu închipuirea că extind Kiul spre foarte departe, păstrez senzaţia (şi braţul întins, cum era), rotesc capul şi privesc înainte, menţinând senzaţia din ambele braţe, apoi brusc - las braţele să cadă. Toată manevra se repetă de 2-4 ori.

     - Dacă începi să te mişti după începerea expiraţiei spre direcţia respectivă – senzaţia corpului va fi că nu muşchii fac treaba, ci că întreg corpul „pluteşte pe expiraţie”; invers, dacă începi expiraţia după ce începi mişcarea – senzaţia va fi că muşchii lucrează.

         - Exerciţii aferente pentru dobândirea „senzaţiei de înaintare cu Ki”:

         Înaintarea în linie dreaptă: în picioare, inspiri, apoi începi să expiri şi după ceea începi să mergi înainte, în linie dreaptă, privind (fix) înainte, împingând (cu) Hara/ buricul, până se termină expiraţia; te opreşti, inspiri, şi repeţi ca mai sus – de câteva ori. E nevoie de concentrarea gândurilor, aşa că e bine să nu fii nevoit să te ocupi de altceva, pentru asta alege un drum/ zonă  (pe Tatami) fără obstacole/ alţi parteneri.

         Înaintarea pe traiectorii diverse: diverse feluri de mişcări/ deplasări – de exemplu Tai Sabaki; Ukemi; mişcări ţinând arma/ sabia etc.

        - A insistat pe necesitatea şi importanţa ţintirii Kiului (minţii – şi expiraţiei) spre înainte/ direcţia în care te mişti/ deplasezi/ acţionezi, plus a extensiei Kiului (din Hara) spre/ prin braţe/ degete (în cazul mişcărilor Aikido), sau prin monturi (în cazul pumnului închis, pentru lovire – cazul Karate etc.; Notă: pentru a lovi eficient Tsuki, pumnul trebuie rotit – însă şi extinzând Kiul prin el!).    
        Extensia Kiului prin braţe e necesară la orice mişcare de Aikido: de exemplu, a arătat la Irimi Nage – apăsarea finală a lui Uke cu braţul întins se face rotindu-l în jurul degetului arătător, întins (orizontal). 

          3.3. Exerciţii cu armă/ Boken:
          - Insistă pe necesitatea atacului sincer din partea lui Uke, cu Ki/ Kime – condiţie esenţială pentru ca Nage/ partenerul să poată învăţa Aikido, NU dansuri etc.  
          - Permanent se stă/ porneşte dintr-o postură (cu arma) relaxată. Apoi: 
          - Când lovesc, extensia Bokenului trebuie făcută oarecum permanent – altfel, se opreşte curgerea Kiului prin el.
          - Extensia Kiului prin Boken - lovind spre 2 direcţii (Nin Giri); spre 4 direcţii (Yon Giri) etc.  Expiraţia respectivă/ aferentă ar trebui să fie ca o erupţie de vulcan, eventual cu Kiai. Lovitura/ extensia Kiului trebuie să treacă prin adversar (să NU se oprească la contactul cu el).   

         3.4. A discutat despre momentul începerii reacţiei de apărare (Sen), care poate fi:
             - după începerea/ în cursul atacului;
             - înainte de începerea atacului;
             - înainte de înaintea atacului (!?).
       În acest sens, zice că ar trebui învăţată/ antrenată Zanshin - capacitatea de sesizare/ percepţie a unui atac (cu sabia etc.) fără a-l vedea – adică din lateral/ spate!? Susţine că nu e ceva imposibil, dar se poate realiza numai cu voinţă şi experienţă (kilometraj pe Tatami) ... 

       3.5. Aplicaţii ale extensiei Kiului – Te Waza:
       - Împotriva atacului fără apucare/ care nu reuşeşte să te apuce – diverse procedee/ apărări tot fără a-l apuca pe Uke: îl atingi/ contact pe palmele/ corpul lui doar cu palma întinsă (evident, cu Ki extins în/ prin ea!) şi îl conduci să cadă – doar „îi arăţi” ce să facă, nu-l sileşti, ci el să facă/ cadă (aparent) singur!  

       Zice: cine studiază/ progresează în acest sens, va ajunge să simtă o senzaţie că se mişcă ca şi când ar pluti/ înota într-o mare de Ki ! 

       GATA Stagiul – La revedere/ Sayonara!

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

# 6B - 19.10.2011

   Stagiul Stenudd/ Constanţa 2011 - impresii (ref. la # Noutăţi → aici* → # 36/ 19.10.2011)

   Despre profesor - a fost excelent.

   Tehnica - splendidă (evident, stilul Aikikai, de parcă toţi cei afiliaţi acolo ar fi fost făcuţi de aceiaşi mumă...).
   Partea lui „tare” e însă tehnica Aikiken (probabil din cauza studiului îndelungat cu prof. Shoji Nishio).

   Modul de predare – exemplar: o variantă europeană (mai user-friendly decât cea japoneză). Toate şedinţele/ lecţiile au început şi s-au sfârşit la ora anunţată, atmosfera imprimată de el pe Tatami deosebit de prietenoasă şi stimulativă – indiferent de ce era în „sufletul” lui.
   Astfel, ultima şedinţă (3 ore) s-a desfăşurat la fel de frumos ca şi celelalte, după o Sayonara party care a durat până în zori, cu un Stenudd aparent zâmbitor şi vesel ca de obicei. La sfârşit m-am apropiat să-mi iau rămas bun şi am observat pe faţa dânsului un fel de rictus de suferinţă. Întrebându-l ce are, mi-a răspuns: „mă doare/ toată vremea m-a durut foarte tare spinarea; dar poate ai văzut că ştiu să mimez foarte bine! Ca instructor, mă înţelegi - aşa trebuia!”
  Într-adevăr – un adevărat profesor îşi respectă auditoriul, nu-l poate dezamăgi, nu poate strica stagiul din cauza junghiurilor sale, oricât ar fi ele de mari!

   Jos pălăria, domnule profesor! 

   Ca „politician” Aikido – am avut cu el o discuţie foarte interesantă despre Aikido în Suedia şi IAF.
   În Suedia sunt vreo 5000 practicanţi în diverse cluburi/ organizaţii, unite însă intr-o singură Asociaţie naţională. Ne--a spus că IAF ar primi România ca membră, dar conform regulamentului nu pot afilia decât o singură organizaţie naţională, recunoscută de Stat/ guvernul respectiv. In acest sens ar fi nevoie ca toate organizaţiile de Aikido existente (şi interesate) din România să se asocieze într-un fel de organizaţie-umbrelă, la fel cum s-a procedat şi la ei, şi în alte ţări.
   Aflând că până una-alta şi noi avem mai multe organizaţii, cam dezbinate, în principal din cauza şefilor respectivi, a replicat: „adică aveţi şi voi „Napoleonii” voştri, cunosc...”.
   Mi-a plăcut formularea/ caracterizarea lui: numai eu ştiu vreo 5-6 astfel de autohtoni, foarte buni la capitolul tehnică Aikido, self-marketing, organizare, finanţe etc. - dar deficitari la capitolul patriotism şi respectarea principiilor Doului. Şi or mai fi şi alţii ... Chiar dacă uneori una bucată poate fi utilă la casa omului (de exemplu, fără Napuleonu’ ei, poate că Franţa era azi o provincie germană ...), mai mulţi din ăştia - devine o calamitate (pentru Aikido naţional).    

   Ca defecte (că orice om are!) – în 3 zile eu am observat doar două: că fumează (prost exemplu/ model pentru tineri!) şi că nu e român (dar pentru asta, n-are ce face ...).           

   Pe ansamblu, un profesor şi un stagiu grozav, care sper să se reediteze.

   Legat de discuţia cu prof. Stenudd, foarte instructivă (mulţumesc Ionică) dar desfăşurată într-un cadru din păcate restrâns, mă gândesc că ar fi bine dacă la un stagiu pe saltea s-ar asocia şi o conferinţă a invitatului (mai ales un străin), plus discuţii, fără vreo activitate fizică. El şi-ar putea expune acolo ideile care îl mână/ conduc/ pasionează, iar tinerii s-ar lămuri ce şi cum gândeşte un „performer” al Aikido, sau ce se mai întâmplă prin alte părţi ale lumii.
   Asta ar avea un mare folos educativ!
   Dacă Aikido (românesc) va fi/ rămâne unilateral - ocupându-se doar de „corp”, făcând deci aceiaşi greşeală ca sistemul educativ/ şcolar actual (care se ocupă doar de „minte”), atunci pentru formarea caracterului tinerilor şi el va fi tot un kix educativ, la fel de mare ca cel actual !?
   Şi e păcat ...

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

# 5B - 27.07.2011

   Greu la deal cu boii mici.... (ref. la # Noutăţi → aici* → 27.07.2011)

   Puţinele idei pe care le tot susţin, anume:

a) - necesitatea schimbării curriculei de educaţie fizică din gimnazii şi licee pentru a o face mai atractivă, plus utilă pentru întreaga viaţă,
           şi
b) - combinarea programată a educaţiei fizice cu educaţia morală/ etică/ civică a elevilor,

   se lovesc de opacitatea celor cu care am reuşit să stau de vorbă de-a lungul timpului. Aceia care au preocupări mai academice - nu fac sport şi nu înţeleg nici utilitatea lui sanogenă, nici aspectul corporal al educaţiei, iar cei care trăiesc din (lecţii de) sport - au o capacitate intelectuală/ culturală discutabilă.
   Una peste alta, nici unii şi nici alţii n-ar accepta să-şi sporească voluntar sarcinile didactice/ de serviciu pentru a face ceva bun pentru ţară: „academicienii” să se ocupe eventual şi de ceva educaţie fizică (sugestie pe care ei o consideră adevărată blasfemie/ insultă/ ruşine...), iar profii de sport nu prea ştiu ce-i aia morală. Cu asemenea oameni (cadre didactice?) nu se poate vorbi de deontologie, sau de mândrie profesională, sau de patriotism...

   Din cauza rezultatelor cunoscute şi răsdiscutate în presă, greşelile sistemului actual de învăţământ preuniversitar, adică: lipsa educaţiei morale/ civice şi dezastrul participării elevilor la orele de educaţie fizică - sunt evidente. Dacă se vor folosi în continuare aceleaşi metode şi programe (pentru educaţia fizică), se vor obţine în continuare aceleaşi rezultate; adică – reforma învăţământului va fi un eşec.
   Adevărata necesitate este acuma educaţia morală, nu doar instrucţie academică/ profesională. Cu mai multă sau mai puţină matematică/ maghiară/ geografie sau ... nu se va schimba mare lucru; în schimb, cu o altă educaţie fizică se poate schimba mult !! Spre surprinderea mea, interlocutorii nu gândesc deloc în felul acesta...

  Cât priveşte UNEFS, am impresia că instituţia evoluează spre rău. ea este condusă de specialişti în jocuri sportive - aparent incapabili să înţeleagă mersul lumii şi schimbările necesare în activitatea lor, pentru a răspunde intereselor şcolii şi societăţii.
   Prin `78-`79 când am început eu să predau Aikido, ICEFul (devenit între timp actualul UNEFS) era condus de prof. Ion Şiclovan, un adevărat profesionist al educaţiei, un gentleman şi un patriot. Pe vremea aia, cu toată dictatura şi prigoana comunistă, în sala de Judo a ICEF zeci de tineri făceau Aikido cu aprobarea rectorului prof. Şiclovan. In plus, tineretul şcolar (dar şi restul) din toată ţara făcea sport din belşug (FGMA/ GMA), şi instrucţie militară.
   În schimb, azi studenţii UNEFS habar n-au ce e aia Aikido sau Teambuilding, supravieţuire sau educaţia cu aventuri, pe întreaga perioadă a facultăţii audiază în total 7 (şapte) cursuri (a 2 ore) despre artele marţiale (de contact/ violente!) şi se perfecţionează în jocuri sportive. Rezultatul: absolvenţi au o mentalitate competiţională primitivă, orientată numai spre câştigul material, o lipsă de orizont şi cultură, o totală nepricepere în meseria de profesor de educaţie fizică – vezi de exemplu aici* (... Anul acesta/ 2011, 52 de candidaţi au obţinut note de 1, mai mult de jumătate dintre acestea fiind date la materia educaţie fizică şi sport).
   (Parţial şi) din cauza lacunelor absolvenţilor UNEFS, tineretul şi societatea au degenerat: azi nimeni nu mai face sport, violenţa cuprinde şcolile, nu se mai face instrucţie militară etc. Cât despre opinia că UNEFS ar „produce” antrenori şi nu profesori de sport - e cunoscut că echipele noastre cu ceva bani importă specialişti din străinătate!

   Mă necăjesc însă şi mai tare când văd că până şi cei de la care aveam speranţe, adică practicantii de Aikido, rămân tot nişte nesimţitori. În loc să priceapă interesul naţional – şi să ajute la introducerea Aikido în şcoli, să sprijine proiectul „un Dojo în fiecare şcoală românească”, ei continuă să fie orbiţi numai şi numai de interesul personal. Unii fac Aikido sportiv şi visează medalii, alţii pupă papucii străinilor pentru a obţine vreun petec de hârtie/ diplomă, alţii nici nu au vreun scop/ gând legat de Aikido afară de plăcerea momentană – adică îşi privesc doar propriul buric (se numeşte omfaloscopie/ nombrilism)... Iar în timpul ăsta, naţia se destramă iar Ţara (cu tot cu ei) pare că se duce de râpă din cauza proastei creşteri a locuitorilor săi (nesimţire, iresponsabilitate etc.).

   Cel puţin - aşa se vede situaţia de la mine; sper însă din toată inima că mă înşel, şi de fapt ar fi doar o iluzie „optică” datorată vârstei ...

   Dar tu, cititorule, ce părere ai? Şi mai ales, ce vei face?

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

# 4B - 26.06.2011

Inconştienţă – sau prostie pur şi simplu? (ref. la # Noutăţi aici* → 26.06.2011)

   Alţi români luptă cu globalizarea folosind: capul plecat, pupincurismul, fuga, emigrarea etc. Alt grup – cu nesimţirea, ascunderea capului în nisip, jegul, obrăznicia, hoţia, prostituţia, minciuna şamd. Unii devin cozi de topor (securişti, "cârpe kaghebiste" etc.) şi se vând adversarului, ajutând perfid la înfrângerea alor săi. Exista si destui care nici n-au auzit de globalizare, sau care refuză lupta si "zac în suc propriu" .... 
   Puţini – se bazează pe minte, învăţătură, competenţă profesională, muncă grea (cu capul!), planificarea vieţii, strategie şi tactică – adică chiar armele adversarului – şi câştigă adesea bătălia cu globalizarea. Însă astfel de români şi astfel de rezultate fericite sunt cam 5-10% din total; faţă de rest - aproape de zero.
   Cam toţi încearcă să supravieţuiască, după înfrângerea inevitabilă, prin strategii individuale: ei nu nu folosesc/ valorifică deloc avantajul numărului mare, a colaborării, pentru a-şi rezolva problema aici, pentru a învinge - pe glia lăsată de străbuni.

   Un sistem de învăţământ dezastruos i-a crescut pe prea multi români ca oameni fără minte şi caracter – deci victime inevitabile (poate şi inocente, dar tot nu contează) ale competiţiei internaţionale. 

   Dar tu, cititorule, ce părere ai? Şi mai ales, ce vei face?

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

# 3B - 22.06.2011

Istoria Taijiquan şi curiozitatea omului

   Totul a pornit de la adresa aici*  (mulţumesc Alex), cu realizările şi căutările unui specialist chinez din perioada 1930. El se străduia să-şi facă un Taijiquan „mai bun”.

   Din acest documentar şi din celelalte disponibile pe situl aici* , am aflat ceva despre cum s-a creat Taijiquanul pe care îl ştim azi – sau altfel spus: „the making of”. Alta este povestea decat ce zice hagiografia oficială şi ce ştiam eu.

   Am avut impresia că mi s-a rupt o legătură de pe ochi! De ce?
   Învăţătura respectivă a ajuns la mine de la creatorii ei din China, prin canale mai mult sau mai puţin obişnuite de comunicare/ intermediere: cărţi/ profesori/ poveşti de la călători etc. Ceea ce am aflat/ învăţat eu era însă un fel de statuie, moartă: o anumită concepţie, fixă, a organizaţiilor oficiale actuale. Ea venea la pachet cu o regulă de bază: numai aşa e bine, numai aşa se face, dacă nu vrei „să ajungi în iad” nu e voie să schimbi nici „o virgulă” din exerciţiul pe care ţi-l arătăm noi!
   Plus regulile pentru competiţiile repective, care restrâng şi mai mult libertatea de interpretare.
   Nu mi-a plăcut şi alt aspect: afirmaţia (e adevărat, nu totdeauna directă) a profesorului/„curierului” cum că „numai eu ştiu adevărul/ adevărata artă şi ca să ţi-o spun, trebuie să-mi plăteşti”. (Eu am învăţat multă carte fără a plăti vreo taxă – aşa era în regimul comunist – şi sunt convins că învăţătura trebuie să fie gratuită, iar educaţia morală/ civică - gratuită şi obligatorie. Deoarece şcoala/ instruirea şi educarea oricui sunt acţiuni de folos/ utilitate/ interes public, care folosesc societăţii în ansamblu - spre deosebire de agoniseala materială personală. Se şi zice: cine deschide o şcoală – închide o puşcărie!). 

   Am apreciat noutatea şi am admirat sincer (ba chiar şi cu ceva invidie...) uriaşa valoare a acestor informaţii, primite sau obţinute cu destule sacrificii şi eforturi în cadrul unor stagii - cam scurte. Apoi le-am practicat vreme îndelungată în singurătate – dar în paralel cu Aikido. Din această practică, oarecum fără să vreau, corpul (recunosc - şi mintea) m-au împins spre o variantă proprie de tehnică - deosebită pe ici pe colo de cea oficială.

   Confruntarea ideilor din cele două Arte (de fapt, mai multe – de exemplu Karate etc.) îmi provocau nedumeriri, care nu-mi dădeau pace. Mă întrebam: oare nu greşesc? Chiar dacă mă bazam pe: logică, experienţă proprie, legi ale fizicii şi  biologiei, cine oi fi eu - ca să schimb/ contrazic ceea ce susţin „autorităţile”. Anume – că aşa au zis zeci de oameni (mai) deştepţi, după vieţi întregi de experienţă specifică, sau ca rezultat clar al unor lupte/ războaie pe viaţă şi pe moarte?
   Pot eu să-mi permit să intervin şi să modific regulile clare şi precise pe care propaganda le prezintă că au rezultat dintr-o experienţă milenară, mai ceva ca poruncile divine aduse de Moise?

   Căci – aici e aici - după zeci de ani de practică nu am ajuns la performanţele din „reclamă” – vezi aici* sau aici* ? Am obţinut doar o sănătate bună şi ceva satisfacţii intelectuale ...

   Ca să mă liniştesc aş fi avut nevoie de alte informaţii – pe care îmi închipuiam că nu le pot obţine decât vizitând China şi „săpând” acolo, în mai multe locuri/ şcoli etc. Dar n-am avut astfel de posibilităţi. Însă iată: „dacă nu ajunge Mahomed la munte – vine muntele la Mahomed”! Sau – aceiaşi ideie în exprimarea budistă: când elevul e copt – apare şi profesorul/ învăţatura (nouă)!

   A apărut situl mai sus indicat (mulţumesc Internet si YouTube!).

   Ei bine, dacă o să vizionaţi filmele din sit o să descoperiţi că până şi chinezii (unii mai deştepţi/ creativi), aflaţi la faţa locului şi evident mult mai informaţi decât cineva din România, sunt/ erau nemulţumiţi de spusele altora. Ei căutau fără încetare ceva "mai bun" decât exerciţiile/ Kata lăsate moştenire de înaintaşi/ inventatori/ maeştri/ monştri sacri, cu „limbă de moarte”: să nu fie schimbate nici un pic!
   Adică – nu sunt singurul „nemulţumit” din lume, şi chiar dacă unii m-ar putea afurisi, există alţii care ar putea să-mi dea dreptate.
   M-am liniştit - mulţumesc lui Dumnezeu!

   Concluzii (şi de data asta, tot alea!): nu trebuie să crezi tot ce auzi/ vezi etc! Şi: ce-ţi faci cu mâna ta e sfânt!

   Atenţie: e nevoie de multă muncă/ pregătire/ „suferinţă” ca să devii capabil de iluminare. Şi din partea elevului – şi din partea dascălului. Nu mai vorbesc de cunoştinţele necesare pentru a putea/ avea voie sa schimbi o Kata... Căci, cel mai important factor pentru progresul personal/ schimbarea fiinţei cu ajutorul studiului Căii – este „kilometrajul”, adică practica propriu zisă, şi/ sau cantitatea de „trăire” (cum văd că se exprima monahii/ asceţii ortodocşi, adevăraţi „trăitori” pe Calea credinţei lor): durata/ vechimea, perseverenţa şi consecvenţa, străduinţa, sinceritatea şi conştiinciozitatea, chiar smerenia. Vorbele, explicaţiile, teoria, sau „corectitudinea” mişcărilor – contează mult mai puţin (desigur, mişcările trebuie sa semene cu Formele/ procedeele de Taijiquan, nu e vorba să faci cu totul altceva – de exemplu dans sportiv).  

   Sunt mulţi specialişti, oameni pricepuţi (somităţi, doctori docenţi, emeriţi etc.) care nu sunt în stare să prezinte ceea ce ştiu/ predau, în modul necesar pentru a naşte momente „aha” la ascultători/ elevi, adică să le apară sinapse noi.

   Încerc şi eu să mă ridic la nivelul acesta, sperând de exemplu că unii cititori vor ajunge la momente „aha” cu ajutorul cărţilor - vezi aici* → 15.04.2010, sau din lecţiile/ discuţiile cu mine. Vad că pe ici* pe colo mai şi izbutesc – dar încă rar...

   Însă - fără contribuţia / bunăvoinţa elevului, eforturile dascălului rămân sterile!    

   Am mai avut momente de „iluminare”, sau, cum zic nemţii: când exclami „aha” (sau când îţi pică fisa – cum zicem noi), iată două din ele:

     - întâlnirea din 2010 cu Izumi Shihan – vezi # Noutăţi → aici* → 15.1. 2010.

     - cartea : „Istoria rezistenţei materialelor” de Timoşenko – tradusă şi promovată de prof. Garabet Kumbetlian (un fost coleg de an/ facultate), apărută în 2006 la editura AGIR; mă gândeam după ce-am citit-o pe nerăsuflate: cine ştie ce aş fi făcut/ devenit dacă student fiind, (marele) profesor Buzdugan ar fi lăsat-o ceva mai moale cu „grinzile static nedeterminate” şi alte abstracţii, „băgând” însă puţină istorie/ umanitate în cursurile sale...     

  
   Dar tu, dragă cititorule rătăcit pe pagina asta, îţi aduci aminte de vreun moment „în care ţi-a căzut fisa" sau ai exclamat „aha”?

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

# 2B - 14.06.2011

Ref. Lecţia* demonstrativă de Aikido Educativ:

   Intenţia noastră la CASA este să dezvoltăm o concepţie nouă pentru lecţiile de sport din gimnazii şi licee – vezi Proiectul „Un Dojo în fiecare şcoală românească” -  aici*

   Scopul acţiunii este creşterea atractivităţii orelor de sport, pentru ca elevii să participe de bună voie efectiv şi în totalitate la ele, nu să chiulească cu scutire în regulă, aşa cum se întâmplă acuma de obicei. Doar în felul acesta ei vor putea creşte sănătoşi la cap, trup şi suflet, pentru a deveni buni cetăţeni. Altfel, mulţi absolvenţi ai şcolii româneşti vor deveni (la fel cum s-a petrecut şi până acuma) nefericiţi şi incompetenţi, mereu codaşi in competiţia internaţională năvălită peste noi, incapabili să-şi gestioneze viaţa personală sau cea publică, simplu de manipulat de cei interesaţi să-i jumulească şi să-i împiedece să se trezească. Competenţi, la fel ca părinţii lor, mai mult la hoţie, prostituţie şi milogeală (sub diverse forme) – „meserii” primordiale (acoperite însă cu diverse „diplome” lucioase/ sforăitoare) pentru care nu e nevoie de studii, eforturi, tradiţie, perseverenţă, temeinicie. Iar naţia noastra va fi chitită să dispară încet-încet, strivită de globalizarea ce nu iartă nesimţirea, inconştienţa, prostia, laşitatea. 

   După propaganda făcută de mine la diverse autorităţi şi activişti pentru idea de modernizarea educaţiei fizice în şcolile preuniversitare, nu mi se pare normal că doar vreo câţiva oameni să priceapă şi să sprijine Proiectul. Rezultă că ceilalţi ascultători sunt neinteresaţi/ inconştienţi – sau or avea ei o altă strategie „secretă” de „supravieţuire naţională”....

   Însă după o viaţă trăită cu atenţie la cele din jur, nu mă mai miră o astfel de atitudine – pe care am întâlnit-o prin cărţi atât la diverse grupuri de mamifere (delfini sau balene eşuate pe mal, şobolani sinucigaşi etc.), cât şi la diverse popoare în istorie – vezi mayaşii, aztecii, etruscii, khazarii etc.    

   Sau poate că ideia de român şi de patrie mai constituie o preocupare înălţătoare doar pentru foarte puţini, iar ceilalţi concetăţeni nu mai dau doi bani pe ea. Însă mă revoltă un sistem de educaţie care produce indivizi - fără solidaritate şi identitate de grup, oameni fără căpătâi/ fără „Ţară”, neştiutori/ nesimţitori de neam sau Patrie, sinucigaşi identitari (vezi aici* una din cele ce stau să erupă peste noi...).   

   Mai sunt şi alţii care au gânduri din astea despre viitor, vezi câteva păreri aici* , aici* sau aici*, din multe altele! Deosebirea e că autorii ăştia doar se vaită (unii mai şi fug, conform principiului: sări ţigane şi ajută, că arde satul; nu-i nimic, mă mut/ emigrez in altul!), eu stau şi lupt pe baricadă (încă...). Dar pe baricade suntem prea puţini... 

   Legat de scurta lecţie model prezentată, aş vrea să subliniez câteva aspecte: accentul pus pe dezvoltarea condiţiei fizice şi pe Teambuilding – cu exerciţii de Aikido!

   (In cadrul demonstraţiei nu a fost timp şi pentru ilustrarea altei idei novatoare şi de bază a Proiectului, pentru lecţia de educaţie fizică/ Aikido Educativ: prezenţa unui scurt modul de educaţie morală cu ajutorul unei discuţii interactive/ socratice – legată însă şi ea de filozofia Aikido).  

   Ref Condiţia fizică:

   În epoca calculatoarelor, când (aproape) tot tineretul (dar şi restul...) e obez, ochelarist, cocoşat, astmatic etc., eu cred că educaţia fizică şcolară trebuie să pună accentul pe dezvoltarea capacităţii fizice/ vitale a elevilor (de orice vârstă), nu pe tehnică (sportivă/ de luptă etc.). Propunerea noastră de modernizare are ca ţintă toată populaţia şcolară (însă şi restul populaţiei), nu doar cele 5-15% care au capacitatea nativă de a practica Aikido sportiv (de exemplu varianta Aikikai).
   La ora asta, majoritatea populaţiei – tineri/ adulţi/ femei/ bărbaţi etc. – este formată din invalizi fizic, obezi, neputincioşi (din cauza sedentarismului, inculturii, inconştienţei, desfiinţării instrucţiei militare obligatorii şamd). Plus ca resping din start orice forma de efort fizic.
   Convingerea noastră e că educaţia fizică cu aventuri (Aikido şi celelalte activităţi) vor atrage mult mai mult tinerii decat o face varianta actuală cu jocuri sportive şi competitive.    

   În legătură cu învăţarea autoapărării - în copilărie am descoperit două modele de armate victorioase: cea sovietică (Armata Roşie) şi cea americană. Amândouă şi-au zdrobit adversarii extrem de valoroşi : armatele germană şi respectiv cea japoneză. Ruşii aveau o condiţie fizică extraordinară şi armament/ tehnică mai deloc, iar americanii aveau o tehnică/ armament extraordinară (cantitativ) şi condiţie fizică mai slabă. Mie mi se pare modelul rusesc mult mai potrivit pentru noi decât cel american: ca să facem faţă competiţiei internaţionale n-o să reuşim noi deloc în viitorul apropiat sau mediu să ne însuşim sau producem tehnica adversarilor (de exemplu rachete – dacă vorbim de război, sau tehnica japonezilor – dacă vorbim de Aikido), în schimb condiţia fizică se obţine în câteva luni! Abia după aceea om putea vorbi despre dobândirea unei tehnici adevărate de luptă (Aikido sau oricare alta), care necesită minim 5-10 ani de eforturi serioase/ susţinute. 

   Ref. Teambuilding (crearea solidarităţii de echipă):

   Ca orice naţie, românii au calităţi dar suferă în masă şi de multe defecte individuale, printre care nesimţirea (acest cuvânt având multe înţelesuri...), fudulia, egoismul şi prostia*.

   Un român este mai deştept/ capabil decât orice străin – în schimb oricare doi români (se ceartă între ei şi de aceea) sunt mai slabi/ incapabili decât oricare doi străini! Din cauza orgoliului şi egoismului exacerbat, nici nu mai simţim româneşte. Nu mai formăm o Tară, ci suntem 22 de milioane de ţări(şoare)...
   Românii sunt foarte amatori şi pricepuţi la scandal, în schimb, când se ajunge la un conflict serios, mănâncă bătaie pe linie.

   Cine e de vină pentru această atitudine (produsă de incompetenţă)?

   Părinţii + şcoala + societatea românească!!

   În cazul naţiei noastre, şcoala / educaţia (de orice fel!) nu ar mai trebui să dezvolte spiritul competitiv, ci dimpotrivă – spiritul de solidaritate (intra-naţională). E adevărat că pentru a nu rămâne milogi şi a învinge în competiţia inter-naţională românii au nevoie şi de spirit de luptă – dar pe acesta ei îl au în cantitate suficientă din naştere. Deci şcoala ar trebui să-i înveţe pe copii alte competenţe necesare pentru victorie/ succes: capacitatea de planificare, cea de conducere (liderşip), cea de negociere (dibace!), de camuflare şamd. (Subliniez că toate aceste competenţe se însuşesc de la sine, chiar dacă într-un grad mai mare sau mai mic – prin studierea şi practicarea Aikido).

   Deşi mulţi instructori/ profesori apreciază că competiţia atrage tinerii la sport/ Aikido, eu susţin că cel puţin la fel de mulţi tineri sunt atraşi de jocurile de Teambuilding – iar din punctul de vedere al avantajelor educative (pentru caracter, morală etc.) între cele două variante nici nu încape comparaţia. Opinia despre foloasele competiţiilor se bazează pe inerţie în gândire şi necunoasţerea noilor realizări ale pedagogiei mondiale (vezi educaţia cu aventuri, Teambuilding etc.).

   Dar tu, cititorule, ce părere ai? Şi mai ales, ce vei face?

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

#1B - 15.12.2010

   Însemnări de la Stagiul Federaţiei de Aikido Tradiţional cu Prof. Hiroaki Izumi* (56 ani, elevul a numeroşi mari profi japonezi de Aikido, foşti elevi ai lui O Sensei; autorul unei serii de videolecţii despre principiile Aikido*).
   La Notiţe au colaborat Alex Andrei, Ioana Bărbulea, Octav Bărbulea.

 

 ZIUA 1: 13.11.2010

   1. În Aikido analizăm/ exersăm principiile şi sperăm să iasă/ reuşească o tehnică/ procedeu; în celelalte Arte Marţiale exersăm/ studiem procedee/ tehnici şi sperăm să ajungem la principii.

   2. A început (un fel de încălzire) cu:

- înaintarea/ păşirea cu fiecare picior spre 45º faţă de direcţia înainte, respectiv 90º între axele labelor picioarelor; mereu corpul înaintează în direcţia degetelor de la piciorul/ laba dinainte !!

- apoi Tenkai ;

- apoi un fel de Taisabaki pe 3 paşi (1 pas înainte + Tenkai + 1 pas înapoi !!!) urmărind să ajungă cu buricul/ greutatea - înainte/ pe piciorul dinainte [Nota Mea = NM: oarecum echivalent cu exerciţiul #2 de Taisabaki  inventat de mine];

La Taisabaki piciorul dinainte păşeşte şi lateral (pentru a eschiva lovitura), nu doar înainte; astfel elevul nu mai rămâne/ face rotirea pe loc [NM: din acest motiv eu susţin că nu există Taisabaki pe 1 pas!].

   3. Orice procedeu se face numai după ce intri/ ajungi undeva lateral şi în spatele Uke, ca să-i vezi (bine) spatele/ ceafa! De fapt e vorba despre intrarea la 45º, poziţionarea corectă faţă de Uke şi dezechilibrarea lui.

   4. Aikido = Ukemi = să (accepţi) să cazi tu; NU e trântirea lui Uke!

În Aikido Nage ar trebui să acţioneze ca şi cum ar intenţiona să cadă el, nu să-l trântească pe Uke! Orice procedeu e un fel de auto-aruncare / sacrificiu, nu (doar) aruncarea lui Uke!! Totuşi, dacă acţionezi sincer/ cu Kime - Uke cade primul şi apoi Nage cade peste/ după el (cam aşa trebuie să fie intenţia – dar practic Nage nu mai cade!).

   5. Nage trebuie să evite/ anuleze slack/ bucla/ lipsa de tensiune între el şi Uke/ vezi demonstraţia cu centura (NM: inventată de Koichi Tohei), de aia braţele/ coatele trebuie să fie mereu întinse – adică Uke să fie menţinut mereu în dezechilibru/ mişcare (Nage să nu retragă buricul niciodată)!

Izumi zice: asta e Hanmi – iar O Sensei zicea că baza Aikido este Hanmi (stabilitatea), adică Zenkutsu Dachi, cu greutatea pe piciorul dinainte (+ Izumi stă cu trunchiul cam aplecat – vezi #17).

   6. Mâinile se ţin şi se mişcă mereu NUMAI în faţa buricului (ca şi când ar ţine sabia). Dacă Uke te ţine bine şi nu-ţi poţi mişca mâna, laşi mâna ta pe loc/ acolo unde o ţine el şi mişti corpul (înaintând la 45º); asta îl dezechilibrează; apoi îl apeşi/ arunci spre Sumi Otoshi (al 3-lea punct – care are 2 locaţii: una înaintea/ în faţa labelor lui Uke şi alta înapoia lui).

   7. Despre Fixări/ Katame Waza :

Poziţia corpurilor celor doi parteneri: pentru a fixa, Nage stă/ se poziţionează faţă în faţă cu Uke + mereu va începe fixarea doar când îi vede spatele lui Uke, apoi se duce/ intră/ înaintează peste/ prin el/ Centrul său!! manevrându-i cotul cât mai sus (adică departe de Centrul său – vezi avantajul pârghiei/ momentului.

Mai departe (alte principii caracteristice/ specifice fiecărui procedeu de fixare):

- la Ikkyo : Nage stă alături/ cu labele lângă/ la acelaşi nivel cu ale lui Uke;

- la Nikyo : Nage stă mai în spatele/ înapoia lui Uke, ca să rămână loc pentru a-i putea răsuci mâna; Izumi apucă mâna lui Uke rotindu-i braţul de 1,5-2 ori + ţinând palma Ai deschisă şi nemişcată, apăsată pe dosul mâinii lui Uke, pe care o manevrează din cot cu cealaltă mână (cea Gyaku);

- la Sankyo : Nage fixează văzându-i spatele lui Uke;

- la Yonkyo : Nage nu îl doboară cu durerea, ci din Ki, apoi îl fixează nedureros – dar dacă Uke încearcă să scape – îl doare/ adică singur îşi face rău !

Pt. situaţia Omote / intrare - apăs cu rădăcina degetului meu arătător pe nervul ulnar din partea osului dinspre burta antebraţului ;
pt. Ura / Tenkan – apăs nervul pe partea laterală a osului/ antebraţului, cu partea laterală a degetului meu arătător.

- continuă cu Koshi Nage. La acest procedeu distanţa între Nage şi Uke e mai mică decât la fixările de mai sus.

La prezentarea celor 5 procedee (Izumi zice că ele ar fi înrudite) a vorbit despre Ma-Ai. Tehnica Aikido înseamnă să te poziţionezi corect faţă de Uke – vezi #3 mai sus. După ce/ dacă Nage ajunge în poziţia bună nici nu mai contează ce face în continuare, căci Uke pierde automat!

Diferenţa între Kata şi Waza : Kata e o execuţie mai lentă/ statică, în vreme ce Waza e varianta de execuţie mai dinamică, mai apropiată de autoapărarea reală.

   8. Ryote Tori Irimi Nage

Intrarea se face diferit în variantele: modelul Jo şi modelul Ken:

- la varianta Jo:

se stă în Hanmi cu tălpile la 90º, după ce Uke apucă Ryote Tori în Gyaku Hanmi (Izumi îi zice Morote Dori) Nage intră înaintând cu piciorul din spate un pas la 45º (opus mâinii apucate) şi îndoind mult genunchiul + talpa la 90º faţă de talpa cealaltă, apoi se ridică, apoi Tenkai = Sokumen Irimi Nage;

- la varianta Ken:

Morote Dori - las mâna apucată pe loc şi înaintez cu piciorul dinainte până îi văd spatele, apoi Tenkai cu ambele mâini sus ca şi când aş ţine mânerul Ken, apoi un alt Tenkai şi îl dobor “tăindu-l” cu sabia peste gât.

   9. La Kokyu Nage = intrare direct înainte, cu palma în sus şi braţul întins înainte şi în sus (aprox. la 30º) – Uke cade pe spate, în linie cu înaintarea mea;

      La Irimi Nage = Uke cade perpendicular pe direcţia înaintării mele (care era prin păşire cam la 45º faţă de el, prin spatele lui, apoi intrare peste/ spre Centrul lui).

   10. Dacă Uke nu atacă tare/ sincer – nu e pericol, şi nu e nevoie să foloseşti tehnica Aikido; în plus, tehnica nu reuşeşte!

 

ZIUA 2: 14.11.2010

   11. A arătat Ryote Tori Tenchi Nage

                    Shiho Nage din K T AiHanmi – Omote şi Ura

                    K T AiHanmi – Kote Gaeshi

   12. Ca pregătire/ încălzire: lucru cu partenerul: o extensie puternică pe dos/ dezdoire/ extensie a umărului partenerului. Ca să iasă bine şi Uke să simtă ceva, Nage trebuie să împingă cu braţele întinse şi cu picioarele in poziţia Hanmi (aprox Zenkutsu Dachi), din spate umărul lui Uke, cam în sus, astfel ca Uke să se ridice pe vârfuri! (nu e chiar uşor/ odihnitor pt. Nage).

   13. La Ryote Tori Tenchi Nage:

 A. Laba din faţă se roteşte mult în afară (la 90º) iar mâna opusă înaintează (jos) în lateral, în direcţia vârfului labei! Corpul meu/ Nage se roteşte până la 180º!!!

 B. Uke se dezechilibrează/ deplasează din cauză că eu îndoi genunchii!! Altfel - stă pe loc!

 C. La sfârşit, mâna cealaltă (de sus) taie Shomen Uchi şi îl doboară pe Uke. Ambele braţe se mişcă împreună cu trunchiul, cam în acelaşi plan vertical faţă de Hara.

   14. La toate procedeele Uke trebuie dezechilibrat, apoi să fie menţinut în starea asta.

Dovada că Uke a fost bine/ corect dezechilibrat =

  -  uneori - ajunge să stea pe vârfuri (călcâiele ridicate),

  -  alteori (când se apleacă) - e nevoit să se sprijine cu mâna pe sol,

  -  alteori - este nevoit chiar să cadă.

În cazul Shiho Nage din K T AiHanmi, la varianta Jo apeşi cu umărul pe umărul lui Uke în sus (vezi Încălzirea/ #12) dar îţi ţii cotul jos!!!
Dacă îi blochezi cotul lui Uke, adică îţi ridici cotul tău, Uke îşi poate coborî cotul lui şi te doboară!! (la varianta Ken nu mai apeşi cu umărul, tai direct în jos).

   15. (Toate) Procedeele din Aikido pot fi făcute în sistemul/ varianta Ken sau în sistemul/ varianta Jo.

Asta a demonstrat-o cu Shiho Nage din KT AiHanmi:

- Varianta Jo = laba din faţă sucită mult (90º?) în afară; mâinile se răsucesc faţă de antebraţe/ deci îi răsuceşti antebraţul!; trunchiul (greutatea) se mută de pe un picior pe altul;

- Varianta Ken = laba din faţă înainte!!; mâinile nu se răsucesc faţă de antebraţe (căci sabia e menţinută mereu cu tăişul înainte!) – deci NU-i răsuceşti antebraţul; la răsucire, trunchiul (greutatea) NU se mută de pe un picior pe altul (buricul se mişcă pe loc); mâinile sunt ţinute mereu în faţa frunţii, cu coatele întinse;

- Atenţie să nu se amestece cele 2 variante! Adică mişcările mâinilor de la Jo cu mişcarea picioarelor de la Ken!?

- Varianta Jo e mai puternică/ dură deoarece foloseşte mişcarea/ rotirea şoldurilor, însă necesită îndoirea genunchilor etc. – e greu de făcut la bătrâneţe; varianta Ken e mai rapidă, nu necesită efort mare la genunchi. De aceea aproape toţi marii profesorii de Aikido au evoluat în timp/ cu vârsta, de la execuţii în varianta Jo (la tinereţe) spre varianta Ken la bătrâneţe (un mare prof i-a spus lui Izumi să se grăbească, să termine videolecţia cu subiectul acesta până nu îmbătrâneşte prea tare şi încă mai poate îndoi genunchii/ ilustra idea).

- Varianta Ken e chiar atât de iute şi periculoasă, încât Izumi aminteşte un accident de „ruperea gâtului” unui Uke care n-a mai putut cădea bine (Ushiro) deoarece n-a putut reacţiona suficient de rapid / nu şi-a putut roti corpul/ n-a mişcat piciorul. (Pentru a cădea Ushiro trebuie făcut un pas în spate; câteodată se lucrează la nivel foarte jos, deoarece Nage face rapid varianta Ken (?) iar Uke nu mai are timp să facă săritura peste mână şi cade în cap).

   16. Sabia (japoneză/ în Aikido??) taie numai în planul vertical median/ în faţa buricului (Shomen Uchi) ; NU există tăieturi orizontale/ laterale etc ??; (NM: cu idea asta încă nu sunt de acord!!).

Traiectoria în diagonală pt. Yokomen Uchi (Kesa Giri) se obţine din combinarea a 2 mişcări:

  a) tăierea standard verticală Shomen, inclusiv mişcarea laterală a piciorului dinainte    +

  b) îndoirea genunchiului şi aplecarea trunchiului.

Rezultă un fel de curbă/ tăietură înclinată, însă foarte puţin, vreo 15º faţa de verticală??

   17. În gândirea samurailor/ profilor japonezi de Arte Marţiale, regula: „spinarea dreaptă” NU înseamnă şi verticală, ci aplecată! In corp apare o linie dreaptă dar aplecată ce uneşte călcâiul piciorului din spate cu şoldul şi ceafa, în prelungirea piciorului din spate (din Zenkutsu Dachi).
(NM: cu idea asta încă nu sunt de acord!!)

   18. Pt. Kote Gaeshi

  - Normal: intri până ajungi să-i vezi spatele (din partea mâinii lui), apoi îi suceşti mâna şi îl dobori spre punctul (al 3-lea) din spate (dar MEREU înaintând/ împingând!), deci cade Ushiro;

  - Variantă: ca să evite nu mai ştiu ce/ o accidentare?? şi să doboare spre punctul (al 3-lea) din faţă, Nage va merge prin faţa lui Uke până în partea cealaltă/ îi vede spatele dinspre omoplatul mâinii neapucate, apoi îl doboară în Mae Ukemi.

    19. În Aikido mişcarea corpului e totul iar braţele/ mâinile sunt doar pentru legătură, nu au forţă deloc – a demonstrat cu 2 foi de hârtie răsucite pe care Uke trebuie să le prindă iar Izumi îi face Tenchi Nage; a pus şi un Nage mic să facă exerciţiul ăsta (pe Oana).
  A subliniat că mâinile stau tot timpul in faţa trunchiului, una mai jos şi una mai sus, dar aprox. în acelaşi plan vertical.

    20. Câteva variante de Irimi Nage - tehnica lui preferată, cea mai apropiată de realitate: când Uke te prinde de piept - cazi/ te arunci pe el (vezi #4), sau îl manipulezi/ dobori/ (eventual îl înţepi în gât cu bastonul de Shihan...).

 

3: Sayonara party

   21. La Rei  trunchiul se apleacă numai la 15º faţă de verticală - de ce? Deoarece atunci sabia ţinută la brâu/ în centură ajunge la orizontală, deci încă mai poate fi scoasă uşor/ nu se loveşte de sol. (NM: explicaţia mea pentru unghiul mic e necesitatea vigilenţei permanente; deci respect - dar aplecarea va fi cel mult până incă mai vezi ochii celui din faţă).

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++