 |
Învăţătorii şi învăţăturile mele |
1. Părinţii mei
De la părinţi am deprins „cei 7 ani de-acasă” şi alte multe învăţături pentru minte şi inimă.
Amândoi au avut şcoală şi au apreciat ştiinţa de carte – care i-a săltat din sărăcie. Au lucrat în domeniul creşterii animalelor – ceea ce m-a apropiat de Natură, de înţelegerea şi iubirea ei. Incapacitatea mea de a suporta vederea sângelui a făcut ca eu să nu îmbrăţişez – cum ar fi vrut dânşii – o meserie legată de animale, ba la o adică chiar şi de oameni – ci am devenit inginer mecanic....
De la şcoala inginerească am moştenit o viziune destul de mecanicistă asupra lumii, dar preocupările profesionale comune ale părinţilor, care vrând-nevrând se discutau şi în casă, au contribuit să altoiască pe această concepţie şi alta destul de biologică/ genetică asupra lumii vii, mai ales a oamenilor.
Mama
Mama mea, Veturia, s-a născut în 1910 la Saragea, Jud. Constanţa şi a decedat la Bucureşti în 1993.
Părinţii săi (Ion şi Maria Gologan) fuseseră crescători de oi. Bunicii săi au fost printre primii mocani ardeleni coborâţi cu turmele din Săcelele Braşovului şi împroprietăriţi în Dobrogea după plecare Turcilor.
Mama a lucrat toată viaţa ca cercetător ştiinţific în domeniul biologiei/ geneticii animale. Despre activitatea sa profesională – vezi mai jos.
A avut un frate, devenit şi el un valoros om de ştiinţă şi profesor universitar în domeniul agriculturii/ ameliorării grâului: Ion Gologan - profesor (dr. docent, prorector) la Institutul de Agronomie din Iaşi.
Veturia Derlogea – şi începutul cercetărilor de genetică la Institutul Naţional Zootehnic
A absolvit Facultatea de Ştiinţe Naturale în 1932 şi cu recomandarea prof. D. Voinov a fost angajată la Secţia de biologie a Institutului National Zootehnic INZ. Directorul INZ şi al Secţiei de biologie/ genetică era prof. G.K. Constantinescu – mare savant, pionier al geneticii în ţara noastră.
Din 1932 până în 1948 V.D. a studiat probleme de genetică, o ramură deosebit de importantă a biologiei – care se ocupa cu legile naturale ale eredităţii/ transmiterea însuşirilor părinţilor la urmaşi. Scopul cercetărilor de genetică era (şi este încă) de mare interes pentru agricultură: obţinerea unor rase de animale, păsări etc. cât mai productive, rezistente la boli etc. Pe atunci genetica se afla sub influenţa ideilor lui Mendel (sec. 18) şi prof. Morgan şi Muller din SUA, care considerau că caracteristicile unei vieţuitoare sunt determinate de părinţi, prin intermediul unor componente ale celulelor – cromozomii. (Azi se ştie că ereditatea se transmite prin componente şi mai mici ale celulei – genele şi ADN).
Sub conducerea prof. G.K. Constantinescu, V.D. a desfăşurat cercetări asupra unor animale mici (cu ciclu de reproducere scurt, pentru a obţine mai repede date din care să se tragă concluzii generale):
- şoareci (Laboratorul avea 200 şoareci din 7 suşe/ culori, aduşi din Germania);
- peşti exotici, vivipari;
- găini;
- musculiţe de oţet (Drosophila Melanogaster) – studiul acestor insecte constituind la data aceea preocuparea de vârf a geneticii mondiale; în acest domeniu INZ colabora cu laboratoarele similare din Germania (Berlin, Leipzig), SUA (Pasadena, Washington) şi altele.
Lucrările ştiinţifice astfel realizate de prof. Constantinescu şi V.D. (şi alţi colaboratori, mai ales Gh. Radu) au fost prezentate sub formă de articole şi comunicări bine apreciate în cele mai prestigioase reviste de genetică ale timpului.
După 1948 (până prin anii `70) conducerea comunistă a ţării a respins ştiinţa geneticii considerând-o reacţionară, idealistă etc. (din cauza originii ei vestice) şi a impus ideile importate din URSS, ale lui Miciurin şi Lisenko (azi uitaţi ...). Consecvenţi principiului politic totalitar (adică dictatura proletariatului – respectiv a partidului comunist), s-a promovat concepţia că caracteristicile vieţuitoarelor sunt determinate nu de factori naturali, subtili – ci de mediul de trai – respectiv de hrana, stresul etc., adică de factori ce pot fi influenţaţi/ manipulaţi de crescători (până la urmă de partidul unic!). Această orientare impusă de ocupantul sovietic a adus mari pagube atât ştiinţei cât şi practicii agricole din ţara noastră.
Continuând activitatea în cadrul aceluiaşi institut, rebotezat însă cu denumirea de Institutul de Cercetări Zootehnice ICZ, V.D. a părăsit de nevoie cercetările fundamentale şi a trecut la cele aplicative, de ameliorarea raselor de animale mari. Astfel, împreună cu prof. N. Teodoreanu şi alţii a studiat ameliorarea oilor cu lână semifină (Ţigaie) prin încrucişarea cu berbeci cu lâna fină (Merinos, Karakul). S-au obţinut reţete de încrucişare şi selecţie care aplicate la crescătoriile din ţară au dat bune rezultate.
A mai abordat şi alte direcţii de studii: avantajele consangvinizării (la oi şi porci); anomaliile ereditare (la taurine); imunogenetica.
A iniţiat studiul grupelor sangvine (important marker genetic) la bovine – metodă de lucru a cărei pondere a crescut foarte mult cu timpul, devenind preocuparea centrală a unui Departament întreg din cadrul Institutului de cercetare şi producţie pentru bovine de la Baloteşti.
O altă contribuţie ştiinţifică importantă a fost studiul cariotipului la taurine (în cadrul ICZ). În acest sens a început studiul culturilor de celule in vitro pentru analiza cariotipurilor la specii şi hibrizi, spre a găsi explicaţii la unele malformaţiuni, sau infecunditatea ş.a.m.d. la animalele de reproducere folosite pentru însămânţări artificiale. Şi acest pionierat a deschis un drum nou, o activitate care a dus la înfiinţarea unui nou Laborator (Secţie) pentru studiul cariotipului.
În istoria geneticii animale din ţara noastră, V.D. ca şef al Laboratorului de genetică din ICZ, a înscris alături de înaintaşi şi colaboratori o pagină de prestigiu. Unii din discipolii săi au devenit la rândul lor apreciaţi oameni de ştiinţă, recunoscuţi pe plan internaţional.
[informaţii bazate pe amintiri şi pe cartea „Înaintaşi ai geneticii în România” de Stelian Oprescu, Editura Ceres, Bucureşti 1983]
Tata
S-a născut în 1907 la Fălciu în Moldova, a decedat în 1975 la Bucureşti.
Tatăl său era inginer agronom, mama – învăţătoare. A avut un frate mai mare – Mihai, maior de cavalerie, decedat în 1941 la trecerea Nistrului; o soră – Gabriela, absolventă a Facultăţii de Filozofie; un frate mai mic – Florin, economist.
A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară în 1932 şi s-a angajat ca asistent la Catedra de obstetrică animală condusă de prof. M. Fălcoianu. A obţinut titlul de doctor în medicina veterinară în 1933 cu teza: „Contribuţiuni la studiul typhozei aviare şi diareei albe bacillare” (conducător prof. dr. Paul Riegler).
În 1952 a fost „epurat”, adică dat afară din Facultate (ajunsese conferenţiar) pentru motive politice. În continuare a lucrat ca medic veterinar de circumscripţie în diverse localităţi din Bărăgan, până la pensionare în 1969.
2. De la liceu
La liceele pe la care m-a purtat viaţa (şi reformele învăţământului) - Sf. Sava, Lazăr şi LB 9 (fost, şi ulterior redenumit Spiru Haret) am avut profesori grozavi, care predau cu dăruire şi profesionism materii esenţiale pentru cultura generală. Din cauza timpului îndelungat ce a trecut de atunci, în afara celui mai important (pentru mine) nu am reuşit să adun informaţii şi despre alţi dascăli din liceu.
Dar nu-i pot uita pe: "Celulă" (Ion Voiculescu - ştiinţe naturale), Kruli - sport, Jean Climer - franceză, "Pedală" (M. O. Stan - geografie), Ion Botez - română, Elena Borisovna Antoniu - l. rusă, Ctin Necşulescu - istorie, Rene Serbu - chimie, Dna Serbănescu - fizică, Dna Teodorescu - istorie, şi alţii - ale căror nume şi chipuri îmi apar înceţoşate de trecerea timpului.
Prof. Nicolae Manolescu
S-a născut la 13.04.1910 în Speteni (azi Bărcăneşti) din jud. Ialomiţa. A mai avut 2 fraţi şi 4 surori.
Tatăl său, agricultor, era un om mai dur. Aşa se face că după ce Nicolae a căzut la proba de matematică a examenului de bacalaureat, tatăl său nu l-a mai primit acasă - zicând că i-a făcut familia de ruşine (!), fiind nevoit să se adăpostească în casa unei surori, căsătorită în Urziceni. Acest şoc psihologic a fost determinant pentru restul vieţii prof. Manolescu. A muncit pe brânci toată vara şi la reexaminarea din toamnă a luat locul doi pe Bucureşti (după fata lui Malaxa – un mare industriaş/ bogătaş al vremii), şi imediat după aceea a intrat la Facultatea de Matematică. Pentru a se întreţine la studii lucra contabilitatea pentru două hoteluri (Chiriazi şi Milano) ale unei rude sufletiste. La intervenţia surorii care îl găzduise, tatăl său l-a iertat - dar asta abia în anul III de facultate. În 1935 a devenit profesor de matematică, predând la diverse licee din Bucureşti.
A făcut armata la aviaţie, iar în 1940 a fost concentrat şi trimis pe front ca observator/ navigator pe un hidroavion. După multe lupte cu ruşii, hidroavionul a fost doborât în Marea Neagră. Susţinut de un burduf improvizat, Nicolae a fost singurul supravieţuitor, ceilalţi doi membri ai echipajului (pilotul şi mitraliorul) dispărând în mare. După 5-6 zile de plutire un vas militar românesc l-a găsit inconştient, cu un picior rupt. La internare nici nu vedea din cauza şocului, şi disperat de situaţia în care era a vrut să se împuşte. A cerut unui însoţitor să-i dea porthartul - unde avea pistolul. Norocul lui că medicul care îl primise la spital era un colonel cu experienţă, se aştepta la asemenea reacţie şi îi scosese gloanţele din pistol!
A stat 6 luni în spital, piciorul fiindu-i salvat cu ajutorul unor armături din Iridiu în jurul osului.
Pentru faptele de arme a fost decorat de rege cu ordinul Crucea de Fier.
După război a lucrat ca profesor la Facultatea de Farmacie şi la Academia Tehnică Militară.
Câţiva ani a predat şi la liceul LB9 (fost şi actual Spiru Haret) pentru ca din această poziţie să-şi poată ajuta nepotul (Viorel Manolescu, deportat împreună cu familia în 1949) să termine şcoala, fentând interdicţiile oficiale. Aşa se face că am avut şi eu norocul să-l am profesor. Dar ce dascăl cu har! Însă abia acuma, când am reuşit să aflu aceste amănunte despre viaţa dânsului (datorită dlui ing. Viorel Manolescu – căruia îi mulţumesc şi aici!) mi-am putut da seama care au fost factorii care l-au făcut om şi profesionist atât de bun: severitatea tatălui şi experienţa războiului. Adică – educaţia cu ajutorul aventurii...
S-a stins în 30.08.1992 la Bucureşti.
3. De la Politehnică
La Politehnică am avut numeroşi profesori excepţionali, exemple de profesionişti dar şi de mari caractere. Din păcate (time is money – dar şi uitare) azi îmi mai aduc aminte doar de unii, mai proeminenţi: Ion Simionescu (Matematici), I. Stoicescu (Termotehnică), Gh. Buzdugan (Rezistenţa materialelor), Gh. Manea (Organe de maşini), Constantin Aramă şi George Bărănescu (Motoare termice).
În ce-a mai rămas din memoria mea se detaşează însă cu brio prof. Alexandru Seleşteanu, care mi-a condus lucrarea de diplomă având ca temă: „Turbină cu gaze pentru recuperarea energiei din gazele reziduale la fabricarea amoniacului”.
Ce dascăl minunat! Dar şi ce om ”viu”: râdea, făcea bancuri, nu se sfia de un pahar. Din păcate, viaţa dupa terminarea facultătii (stagiul la Hunedoara, apoi numeroasele delegatii/ şederi pe şantierele metalurgiei, departe de Politehnică) a facut să nu-l mai întâlnesc pe profesor. Rău ce-mi pare acuma ...
Iată câteva informaţii biografice (obţinute în 2009 datorită amabilităţii prof. Prisecaru, succesorul lui AS la catedra de Turbine şi decan al Fac. Mecanică - UPB):
Prof. Alexandru Seleşteanu
S-a născut în 1911 la Moscova şi a emigrat cu familia în România, după revoluţia comunistă din 1917.
A studiat liceul la Berlin şi în 1933 a absolvit Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Zurich/ Elveţia. Aceasta era una din cele mai bune din lume, cu cadre didactice excepţionale, cum a fost şi profesorul său de fizică – (chiar) Albert Einstein.
În 1933 se întoarce în România şi se angajează ca inginer la Uzinele Malaxa din Bucureşti (alături de Uzinele Reşiţa – cele mai mari din ţară la vremea aceea). Acolo a lucrat cu succes până la naţionalizarea din 1948 – ca şef serviciu producţie, şef serviciu proiectare şi în final inginer şef. Printre alte realizări importante, a avut o contribuţie esenţială la realizarea tancului românesc greu (1943) şi la echiparea acestuia cu un tun de mare calibru (1944).
În 1948 devine inginer şef la IPROM Bucureşti – primul institut de proiectări pentru maşini şi echipamente industriale din România. În paralel cu activitatea de proiectare desfăşoară şi o activitate didactică la Institutul Politehnic din Bucureşti, începând să predea în 1948 cursul de Teoria Mecanismelor.
In 1952 a devenit şeful catedrei de Maşini cu aburi, mai târziu şeful catedrei de Maşini termice (rezultată din comasarea catedrei Maşini cu aburi cu cea de Motoare) – până la desfiinţarea acesteia în 1957. Din 1957 prof. Alexandru Seleşteanu activează în cadrul catedrei Cazane şi Turbine cu abur şi gaze, din 1967 predând în exclusivitate cursurile de Turbine cu abur şi Turbine cu gaze la Facultatea de Mecanică.
A desfăşurat până la pensionare o remarcabilă activitatea didactică, de cel mai înalt nivel, datorită seriozităţii cu care pregătea lecţiile şi talentului pedagogic. A fost un profesor cu o vastă cultură şi cu mare talent de comunicare, foarte mult apreciat de specialişti şi mai ales de studenţi. Folclorul studenţesc susţinea că îşi concepea cursurile la restaurantul Capşa (sau, o fi fost Ambasador?), scriindu-şi ideile pe şerveţele ... Cursurile erau extrem de atractive, la ele audienţa participa direct, toată materia era clară şi părea o joacă (intelectuală), un duel cu problemele tehnice.
Academicianul Constantin Aramă (profesorul de teoria motoarelor cu explozie) îi portretiza măiestria pedagogică astfel: „(prof. Seleşteanu) Avea ştiinţa de a prezenta informaţia în mod complet, global, de la fenomen (până) la implicaţiile tehnice şi economice. Ca un vrăjitor, cu numai două axe de coordonate şi două-trei curbe, reuşea să concentreze toată esenţa problemei.”
Generaţii întregi l-au considerat profesorul model şi cel mai apropiat lor. Adevărul e că cunoştea în detaliu problemele fiecăruia, indiferent că erau profesionale, sociale sau afective. Fiind atât de mult apreciat, devine un sfetnic al multora şi în afara cursurilor. Era permanent asaltat cu probleme tehnice dar şi cu solicitări de sfaturi pentru viaţă, din partea unei mulţimi de studenţi şi colegi. Din această cauză apare chiar un fel de mit, numeroşi ingineri lăudându-se că „el a fost studentul preferat al profesorului Seleşteanu”.
Printre altele, a scris cartea „Maşini energetice”, o lucrare de mare valoare tehnică, apreciată la nivel internaţional şi tradusă în mai multe limbi.
A ieşit la pensie în 1981 şi s-a sfârşit în 1984.
4. Din câmpul muncii
În legătură cu activitatea profesională la IPL/ IPROLAM, doresc să-mi arăt recunoştinţa faţă de primul director al IPL, dl. Ing. Peisie Wechsler, care m-a angajat într-un post corespunzător pregătirii mele şi mi-a deschis astfel drumul spre o carieră profesională de înalt nivel. La momentul angajării eram exmatriculat din facultate pentru motive politice, iar politica oficială de cadre consta în dirijarea tinerilor aflaţi în situaţia mea spre munci manuale, pentru „reeducarea prin muncă”.
De asemenea, doresc să amintesc contribuţia majoră pe care a avut-o asupra formării mele ca specialist dl. Ing. Cristian Rădulescu, şeful secţiei de utilaje la IPL şi unul din cei mai valoroşi ingineri pe care i-am cunoscut. Am fost onorat să lucrez sub conducerea sa întreaga mea perioadă activă din IPL (ulterior IPROLAM).
Alţi ingineri valoroşi care m-au inspirat în carieră au fost: E. Vogel (reprezentantul firmei Werner und Pfleiderer/ Siemag - Germania, cu care am colaborat pe şantierul noilor laminoare de la CSH Pestiş), Gheorghe Constantinescu (Nea Gică), Mihail Dima, Ion Ene, Popescu Gheorghe (Bădia) (IPROLAM), I.V. Fomin (reprezentantul firmei NKMZ-URSS, cu care am colaborat pentru LBC 1700 de la CS Galaţi), C. Corvin (reprezentantul firmei USS Engineers and Consultants - SUA, cu care am colaborat pentru Secţia de benzi electrotehnice de la COS Târgovişte).
Am avut şi norocul desfăşurării activităţii alături de colaboratori minunaţi - atât din punctul de vedere al competenţei profesionale cât şi al caracterului (printre altele, nu a existat nici o „turnătorie”!).
Având şansa să lucrez la IPROLAM am luat contact cu cea mai avansată tehnică în domeniul laminoarelor, necunoscută încă în ţară. În general, IPROLAM a constituit – datorită excepţionalilor săi tehnicieni, mulţi din ei profesionişti performeri de nivel mondial şi mari dar ne(re)cunoscuţi patrioţi - un factor esenţial pentru introducerea progresului tehnic în industria (metalurgică) românească. Institutul a reuşit să conceapă şi proiecteze instalaţii de cea mai mare complexitate, cu performanţe tehnice de nivel mondial – cum au fost de exemplu şi laminoarele de benzi la rece. Cu toată dictatura, privaţiunile şi vicisitudinile suferite de aproape toţi românii, perioada până la 1989 a constituit o epocă rară în istoria noastră, de mare avânt pentru industrializarea şi dezvoltarea României.
Doresc să amintesc aici câteva date biografice ale celor care m-au ajutat şi îndrumat (obţinute datorită bunăvoinţei Dnei Vera Atanasiu/ IPROLAM):
Inginerul Rădulescu Cristian Haralambie (zis „Maiorul”)
S-a născut şi a trăit la Bucureşti între 1921 şi 2008. Tătăl său a fost măcelar, mama casnică.
A absolvit cu note mari liceul Mihai Viteazul în 1939, iar în 1944 facultatea de electromecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti. Ca mulţi tineri valoroşi din epocă, s-a înscris în 1938 în Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a legionarilor) acţionând în cuibul Mănunchi de prieteni. Ca urmare în 1941 a fost arestat de Siguranţa statului, dar după câteva zile a fost eliberat. După aceea, toată viaţa nu s-a mai înscris în altă organizaţie politică.
A fost concentrat în 1944-1945, apoi a intrat în câmpul muncii. A lucrat la început ca inginer în diverse ateliere de reparaţii auto, apoi la Societatea Sodică SODECO din Bucureşti, care s-a desfiinţat ca urmare a naţionalizării din 1948. In 1949 s-a angajat la nou înfiinţatul Institut de proiectare pentru secţii şi uzine metalurgice IPROMET, unde a fost şef de atelier până în 1959. Atunci s-a înfiinţat Institutul de proiectare pentru secţii şi uzine de laminoare IPL, la care Dl. Rădulescu a fost transferat ca şef de secţie pentru laminoare la cald şi la rece de benzi şi table.
În această calitate a coordonat proiectarea utilajelor şi parţial a tehnologiilor pentru laminoarele de table şi benzi din toate uzinele metalurgice ale României: Hunedoara, Oţelu Roşu, Brăila, Galaţi, Târgovişte, Călăraşi, Metrom Braşov şi altele. Între 1955-1958 a predat cursul de laminoare (utilaje) la Facultatea Mecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti (până la desfiinţare specialităţii respective). A fost coautor la 3 invenţii, a făcut 21 inovaţii tehnice, a fost coautor la două cărţi tehnice valoroase: „Utilaje de laminoare” şi „Ajustaje pentru prelucrarea superioară a laminatelor” apărute la Editura tehnică în 1979 şi 1984.
A fost un inginer excepţional, pasionat de meserie şi de progresul tehnic (cunoştea trei limbi străine), bun organizator şi om de caracter. Mare patriot, a contribuit mult la industrializarea ţării prin valoroasele soluţii tehnico-economice propuse şi realizate atât în cadrul activităţii din IPL (devenit mai târziu IPROLAM) cât şi în calitate de consilier sau reprezentant al Ministerului Metalurgiei la diverse tratative internaţionale (contracte, studii etc.). Numeroşi ingineri care nu studiaseră laminoarele în şcoală dar se angajaseră la IPROLAM, au devenit sub îndrumarea Dlui Rădulescu buni specialişti în laminoare.
Pentru marile sale merite profesionale a fost distins cu Premiul de Stat şi cu Ordinul Muncii.
Inginerul Gheorghe Popescu (zis „Bădia”)
S-a născut în 1928 în satul Crucea, lângă Vatra Dornei, jud. Suceava, şi a decedat în 1978 la Bucureşti.
Între 1945-1959 a lucrat în industria forestieră, începând ca muncitor şi avansând până la nivelul de conducere din cadrul Ministerului industriei lemnului, cu o întrerupere în perioada serviciului militar obligatoriu (1948-1949).
În 1958 a absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din Bucureşti şi în 1959 s-a angajat la Institutul de proiectare pentru secţii şi uzine metalurgice IPROMET, de unde în acelaş an a fost transferat la IPL (devenit ulterior IPROLAM). A lucrat ca inginer tehnolog pentru laminoare de benzi, devenind şeful de proiect pentru Secţia de benzi la rece LBR a Combinatului din Galaţi, apoi şeful de proiect pentru Secţia de benzi şi table electrotehnice de la COS Târgovişte, apoi director tehnic la IPROLAM.
A coordonat acţiuni tehnico-economice interne şi internaţionale importante atât pentru realizarea secţiei LBR de la CS Galaţi şi a SBTE de la COS Târgovişte, cât şi pentru alte combinate din ţară.
A fost un inginer bun, dar mai ales un om bun, de caracter, cu talent înăscut pentru socializare şi negociere.
S-a stins prematur datorită agravării unei suferinţe începută în tinereţea muncită pe coclaurile munţilor.
5. Extras din cartea: "Aikido pentru toti"
N-am inventat eu nici Aikido, nici filozofia pe care o susţin aici şi peste tot. Mi-au deschis ochii şi mi-au influenţat căutarea de-a lungul Căii şi a timpului câţiva oameni minunaţi, cu inimă de aur, adevăraţi Budoka, dedicaţi Artei până la capăt, profesori de care îmi amintesc adeseori cu recunoştinţă (vezi # 10.1.2):
- Nicolae Bialokur, n. 1942, (fost) inginer chimist, pionierul practicii Budo în România. El a descoperit Aikido în cărţi şi m-a învăţat bazele Karatedo, Aikido, precum şi conceptul de Budo. Cartea sa [46] este o valoroasă prezentare de popularizare a tehnicii şi spiritului Aikido. Este profesor de Budo la Lausanne.
- Rolf Brand, n. 1929, (fost) colonel al poliţiei de frontieră germane şi (fost) preşedinte al Uniunii Germane de Aikido DAB, de la care am aflat, printre altele, logica pedagogiei pentru Aikido şi ideea interesantă de „Budo fără (profesori) japonezi” (îmbrăţişată de numeroşi europeni). El a studiat Aikido cu profesorii Gerd Wischniewski şi André Nocquet, ambii foşti elevi ai lui O Sensei. Cartea sa [47] este un model de expunere clară a curriculei şi mi s-a părut a fi cea mai bună prezentare practică a filozofiei Aikido, fără misticism sau divagaţii. Datorită lui primesc Aikido Aktuell, buletinul DAB, cu excelente informaţii tehnice, organizatorice şi spirituale.
|
|
||
| Participanţii la stagiul condus de Rolf Brand Sensei, 1978 (foto Radu Ştefănescu) (click aici pentru rezolutie mare) |
||
Un documentar TVR despre acest stagiu a fost recuperat de Tudor Niță; el poate fi urmărit pe youtube (partea 1, 2, 3, 4) |
- Juo Ywamoto, n. 1917, instructor profesionist de Aikido în Austria şi specialist în Shiatsu, mi-a arătat tehnica tradiţională şi respectul faţă de tradiţie. Ca elev direct al lui O Sensei şi membru al „vechii gărzi”, după dispariţia Întemeietorului nu s-a acomodat cu reorientarea Aikikai (de fapt, cu ideea înfrângerii Japoniei în război). Om de modă veche, cu o modestie care strălucea din cauza rarităţii ei, şi de o hărnicie neobosită (la stagiu exersa personal fiecare procedeu cu fiecare din cei 50 participanţi, de câte două ori ca Uke şi de două ori ca Nage); prin purtarea sa el mi-a desvăluit mentalitatea samurailor.
- Daniel André Brun, n. 1925, conducătorul Federaţiei Franceze de Aikido tradiţional FFAT, m-a învăţat relaţia armelor albe cu Aikido. El a studiat cu profesorul Tadashi Abe, fost elev al lui O Sensei, şi are o imaginaţie inepuizabilă în crearea de noi exerciţii cu armele. Este mentorul spiritual al Federaţiei Române de Aikido, vezi [23].
Cu Nicolae Bialokur am studiat vreo 8 ani (1974-1982), cu Rolf Brand la 4 stagii de câte o săptămână (1978, 1990, 1996, 1997), cu Juo Ywamoto la un singur stagiu de două săptămâni (1981), cu Daniel Brun de mai multe ori, începând din 1990.
Prin forţa evenimentelor, profesorii mei au contribuit substanţial şi la dezvoltarea Aikido în România.
Păstrez de asemenea amintiri frumoase şi altor profesori, ale căror stagii în Bucureşti le-am urmărit, “furând” meserie cât m-au ajutat ochii şi mintea:
- înainte de 1989 – Judo: Ion Avram, Vasile Gotelet şi Liviu Urmă; Karate: Roland Habersetzer/ Franţa şi Loek Hollander/ Olanda; Takeda Ryu Aikijutsu: Roland Maroteaux/ Franţa (stagii organizate de prof. N. Bialokur);
- după 1989 - de la Aikikai: Fulvio Sassi/ Italia, Giorgio Veneri/ Italia, Masatake Fujita/ Japonia, Peter Bakas/ Olanda, Luc Vermeulen/ Belgia; de la Ki Aikido: Ian Walters/ Anglia, Mervin Williams/ Anglia; de la USAF: Robert Whelan/ SUA; de la Yoshinkan Aikido: Hiromichi Nagano/ Germania; Hakko Ryu Jujutsu: Philippe Barthelemy/ Franţa; Iaido: Cristian Ozon.
Am luat multe idei grozave şi din cărţile menţionate în Bibliografie # . Menţionez în special lucrarea [22] a uneia din puţinele femei care au scris despre Calea Armoniei. Doamna Carol Shifflett prezintă legătura Aikido cu viaţa modernă altfel decât autorii clasici, ideile sale fiind un important izvor de inspiraţie pentru concepţia lucrării de faţă.
Trăind atâta vreme, am mai aflat că:
- Cea mai simplă metodă pentru sporirea minţii e să stai în preajma unor persoane mai deştepte; cea mai bună şcoală este lângă un moşneag sfătos.
- Plimbările făcute cu taică-meu când eram mic, au făcut minuni când am crescut mare. (Atât de rău îmi pare acum că nu i-am spus tatii, înainte de a se stinge, cât ţineam la el …)
- Atunci când iubeşti – se vede.
- Când cineva îmi spune “mi-ai făcut o bucurie” – în realitate mi-o face el.
- E mai important să fii bun, decât să ai dreptate.
- Nu e bine să refuzi darul unui copil.
- Chiar dacă nu ai tăria să ajuţi pe cineva în alt fel, poţi măcar să te rogi pentru el.
- Oricât de serios ar fi, orice om are totuşi nevoie de un prieten cu care să facă pozne şi să se simtă copil. Uneori, ai nevoie numai de o mână pe care să o ţii - şi un suflet pe care să-l înţelegi.
- Toţi tipii ce par duri ascund un suflet care tânjeşte să fie iubit şi apreciat.
- Ca să ai prieteni, trebuie să fii şi tu un prieten.
- Viaţa e ca un sul de hârtie. Cu cât se apropie de sfârşit, cu atât se învârteşte mai repede.
- Să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu ne dă tot ce-i cerem.
- Nici Dumnezeu nu le-a făcut pe toate într-o singură zi. Oare cum poate crede un biet om că el le-ar putea face?
- Realitatea nu se schimbă când nu (vrei să) ţii seama de ea.
- Dacă te răzbuni pe cineva - nu faci decât să-l laşi să te lovească în continuare.
- Dacă găzduieşti răutatea, fericirea se va refugia în altă parte.
- Iubirea, nu timpul, vindecă rănile.
- Oricine îţi iese în cale merită să fie salutat cu un zâmbet. Zâmbetul este o metodă ieftină pentru îmbunătăţirea relaţiilor.
- Nimeni nu este perfect – până nu te îndrăgosteşti de el.
- Ocaziile nu se pierd: cele irosite de tine sunt înşfăcate de altcineva.
- Măsoară şi îmblânzeşte-ţi cuvintele, pentru că mâine s-ar putea să fii silit să le înghiţi!
- Sfaturile se dau numai în două împrejurări: când ţi se cer şi când e un pericol de moarte.
- Cu cât ai mai puţin timp la dispoziţie, cu atât faci mai multe.
- E bine să zici o vorbă bună cuiva care îţi stă în preajmă şi te admiră, pentru că vine repede vremea când persoana va creşte şi va pleca pe drumul ei.
- E bine să le spui din când în când “te iubesc” celor apropiaţi – dar mai ales crede ce spui. O îmbrăţişare sinceră vindecă orice necaz. Nu uita să ţii pe cineva de mână din când în când şi să te bucuri de clipele acestea, ca o compensaţie anticipată a unei zile triste când persoana aceasta nu va mai fi cu tine – sau tu cu el.
- Fă-ţi timp să iubeşti, să vorbeşti şi să te bucuri de prezenţa cuiva. Îmbrăţişează-ţi vecinul, pentru că este singurul cadou valoros pe care-l poţi face cu inima şi nu te costă nici un ban.
- Munceşte ca şi cum n-ai avea nevoie de bani.
- Iubeşte ca şi când nimeni nu te-ar fi făcut vreodată să suferi.
- Dansează ca şi când nu te vede nimeni.
- Cântă de parcă nu te-ar auzi nimeni.
- Dacă nu poţi schimba lumea, măcar fii (sau devino) tu însuţi bun, cistit, punctual, harnic, prevăzător – şi poţi fi sigur că pe faţa pământului va fi un nemernic mai puţin…
- Se pot învăţa multe - atât de la oameni sau profesori buni, cât şi de la cei răi; totul e să ai capul limpede. Ce se poate învăţa? Orice e folositor şi onorabil. Nu numai, sau neapărat Aikido, ci mai ales capacitatea de a gândi logic şi adeseori critic, pentru a acţiona şi reacţiona eficient şi etic, pentru a putea trăi ca om:
|
Am învăţat Iar acuma, |
